Transcript
SUPORT DE CURS DEFECTOLOGIE – LOGOPEDIE SEMESTRUL I Bibliografie 1.Albu Adriana, Albu C-tin, 2000 – Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copiluluideficient fizic , Ed. Polirom2.Arcan P., Ciumăgeanu D., 1980 – Copilul deficient mintal , Timişoara, Ed. Facla3.Boşcaiu E., 1983 – Bâlbâiala - prevenire şi tratament . E.D.P., Bucureşti4.Dragomirescu V. – Psihosociologia comportamentului deviant , Ed. Şt. şi Enciclopedică,Bucureşti, 19765.Manolache C. Gh., 1980 – Surdomutitatea – oligofrenie – limbaj . Auzitori şi surdomuţi .Ed. Medicală, Bucureşti6.Mititiuc Iolanda, 1996 – Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj . Ed.Ankarom7.Mitituc Iolanda, 1999 – Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor delimbaj . Ed. Cantes8.Mititiuc Iolanda, T. Purle, 2005 – Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj ,Ed. Pim, 20059.Păunescu C., 1976 – Introducere în logopedie , E.D.P., Bucureşti10.Păunescu C., 1984 – Tulburări de limbaj la copil . Ed. Medicală, Bucureşti11.Păunescu C., Musu I., 19 – Psihopedagogie specială integrată. Handicapul mintal. Handicapul intelectual 12.Păunescu C., Musu I., 1990 – Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal . Ed. Medicală, Bucureşti13.Păunescu C., Toncescu N., Neagu M., Ludu F., Bârzea C., 1976 – Nedezvoltarea vorbiriicopilului . E.D.P. Bucureşti14.Păunescu C. – Agresivitatea şi conduita umană , Ed. Tehnică, Bucureşti 199015.Rozorea Anca, 1998 – Deficienţe de vedere , Ed. Pro-Humanitate16.Sima I., 1998 – Psihopedagogie specială. Studii şi cercetări (vol. I-II) E.D.P., Bucureşti17.Stănică I., Mariana Popa, Popovici D.V., Rozarea Anca, Musu I., 1997 – Psihopedagogia specială – Deficienţe senzoriale , Ed. Pro-Humanitate18.Stănică I., Popa Mariana, 1994 – Elemente de psihopedagogia deficienţilor de auz.Secretariatul de stat pentru handicapaţi , Bucureşti19.Stănică I., Ungar Elisabeta, Benescu C., 1983 – Probleme metodice de tehnica vorbirii şilabiolecturii , E.D.P., Bucureşti20.Străchinaru S – Devierile de conduită la copil , E.D.P., Bucureşti, 195921.Tobolcea Iolanda, 2000 – Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză . Ed. Axis,Iaşi22.Verza E., 1987 – Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei .Bucureşti23.Verza E., 1973 – Conduita verbală a şcolarilor mici . E.D.P. Bucureşti24.Verza E., 1977 – Dislalia şi terapia ei . E.D.P. Bucureşti25.Vlasova T.A., 1975 – Despre copiii cu abateri în dezvoltare . E.D.P., Bucureşti26.Vrăjmaş Ecaterina, Stănică Cornelia, 1994 – Terapia tulburărilor de limbaj.Secretariatul de stat pentru handicapaţi , Bucureşti27.Zazzo Rene, 1979 – Debilităţile mintale . E.D.P., Bucureşti2 LOGOPEDIE Copilul, acest candidat la umanitate, a cărui reuşită depinde de zestrea ereditară cu carevine pe lume, dar şi de lumea în care vine, de felul în care această lume va şti să-l primească, să-locrotească şi să-l dirijeze, are de parcurs un drum lung şi uneori foarte greu. Dacă în evoluţia luinu a survenit ceva deosebit, trece firesc de la o totală dependenţă faţă de mamă, în primele lunide viaţă, la desprinderea treptată şi la lărgirea cercului interacţiunilor cu ceilalţi. Învaţă săcomunice, să coopereze, se îndreaptă spre lumea reală, spre obiecte şi fenomene, acumuleazăexperienţe, învaţă conduite, există prin ceilalţi ca fiinţă socială. În acelaşi timp, exigenţelesociale cer un om spiritual, evoluat şi acest lucru nu se poate realiza în afara limbajului. De aicidecurge necesitatea studierii limbajului sub diverse aspecte, din multe puncte de vedere.În decursul anilor, limbajul a fost multilateral studiat şi s-a acumulat un bogat materialteoretic şi faptic şi aceasta pentru că întregul progres spiritual e condiţionat în mare măsură declaritatea exprimării, pentru că există o imensă varietate verbală dar şi o multitudine de formetulburate care trebuiesc corectate.Încă din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru exprimarea corect-logică aideilor, pentru cultivarea vocii, dar şi pentru corectarea defectelor de vorbire. Isocrates, Demostene, Cicero , deşi aveau unele defecte de vorbire, au reuşit să ajungă la performanţecelebre, devenind cei mai mari oratori ai antichităţii. În operele lui Plutarh, Herodot, Heraclid, Platon, Aristotel, Hipocrat întâlnim de asemenea preocupări pentru formarea şi dezvoltarea uneivorbiri cât mai corecte şi agreabile la membrii societăţii antice. Pe lângă aspectul sonor,conţinutul sonor, conţinutul logic al vorbirii, îi interesa şi influenţa tulburărilor de vorbire asupra personalităţii copilului şi a relaţiilor în colectiv.Preocupările legate de limbaj în general, dar şi de tulburările acestuia, au continuat,uneori în condiţii foarte vitrege pentru ştiinţă în general şi pentru logopedie în special. Un impulsdeosebit l-a dat cercetările lui Broca (1861) în domeniul afaziei motoare şi a lui Wernicke (1871) pentru afazia senzorială, a lui Netcaciov cu privire la tratamentul bâlbâielii, a lui Albert şi Herman Gutzman cu privire la metodele corectării tulburărilor de vorbire, ale lui Emil Fröschela etc.În ultimele decenii, preocupările legate de studierea limbajului tulburat au fost tot maisusuţinute, constituindu-se un sistem unitar de terapie logopedică.În ţara noastră, practica logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat odată cuînfiinţarea cabinetelor logopedice în şcoli şi policlinici, în 1957. Obiectul, scopul şi sarcinile logopediei Cuvântul logopedie vine de la grecescul logos care înseamnă cuvânt şi paidea careînseamnă educaţie. Deci logopedia se ocupă de educaţia vorbirii , iar în sens larg de studierea şidezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.Logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX, datorită necesităţilor practie şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi procedee specificeeducării limbajului tulburat. S-au conturat şi perfecţionat astfel de investigaţii psihologice alelimbajului, metode şi procedee de corectare.3 Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiilemai mult sau mai puţin complexe date de diverşi autori, în decursul anilor.Astfel, Hvatţev defineşte logopedia ca „ fiind o ştiinţă pedagogică specială pentru prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj”. Sovak o defineşte ca fiind „ştiinţa despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv a defectelor în domeniul înţelegerii comunicării”. Mai recent, E. Verza precizează că, logopedia se ocupă de „ prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă ainformaţiilor” şi că „logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita lacorectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor: ea are în vedere educarea şirestabilirea echilibrului psihologic şi a dezvoltării unei integre personalităţi, studiereacomportamentului verbal şi a relaţiilor acestuia cu personalitatea mamă” .Problema apartenenţei logopediei a fost şi este încă disputată. Unii specialişti susţin căeste o ştiinţă medicală, alţii consideră că aparţine ştiinţelor psiho-pedagogige, fiind o ramură a psiho-pedagogiei speciale.O serie de termeni folosiţi de logopedie ( dislexie, disgrafie, rinolalie, disartrie, afazieetc) sunt de provenienţă medicală dar faptul că se ocupă de investigarea limbajului şi decorectarea tulburărilor de limbaj, precum şi faptul că metodele şi procedeele utilizate au uncaracter psiho-pedagogic, ea trebuie considerată ca aparţinând ştiinţelor psiho-pedagogice.Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinindu-se pe o serie de informaţii.Logopedia îşi defineşte caracteristica de interdisciplinitate prin asimilarea informaţiilor de naturăanatomică, fiziologică şi psihofiziologică, biochimică, sociologică, fonetică, fenologică şi psihopedagogică.Dat fiind complexitatea fiinţei umane ca sistem bio-psiho-social limbajul trebuie privit casubsistem în cadrul sistemului psihic numai subsistemul fundamental de elaborare şi comunicarea gândirii, constituind actul de socializare a omului.Limbajul a incitat opinii şi puncte de vedere particulare ale diferiţilor specialişti dinmultiple descipline şi ştiinţe, însă nu se poate spune că s-au lămurit toate aspectele psihologice şi psihopedagogice ale limbajului normal, patologic sau tulburat.La rândul ei, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de informaţii. Şi înactivitatea practică, dacă avem în vedere etiologia şi complexitatea anumitor tulburări de limbaj,se impune colaborarea dintre specialiştii mai multor domenii (psihologi, lopopezi, medici). Scopul şi sarcinile logopediei Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire,dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi dezvoltarea pe măsura capacităţilor lor, de stabilirea sau restabilirea de relaţii corecte cu cei din anturaj.Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au ofrecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că posibilităţile decorectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpinăapariţia altor modificări psihice şi comportamentale.Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia „Nimic nu rămâne imobil,numai cu condiţia de a se crea condiţiile corespunzătoare” , în faţa logopediei stau o serie desarcini, mai importante fiind următoarele:1.cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea unuiclimat favorabil dezvoltării normale a limbajului.2.studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi procedeelor de corectare4
