Transcript
1 Studiu Introductiv Pax Americana: Pacea Paradoxurilor și Paradoxurile Păcii Dr. Simona R. Soare Pacea Iluziilor este una dintre cele mai influente cărți în domeniul Relațiilor Internaționale dinultimul deceniu. Argumentul cărții se încadrează perfect în tr-una din marile dezbateri ale domeniului Relațiilor Internaționale după sfârșitul Războiului Rece, una dintre cele mai complexe dezbateri aleultimelor decenii, care atinge aspecte importante precum rolul Statelor Unite în sistem ș i fundamenteleacestuia , natura și limitele puterii americane, constrângerile sistemice și interne asupra puteriiamericane, răspunsul celorlalte state din sistem față de puterea americană, etc. Filtrată prin acesteaspecte, în centrul dezbaterii se află problema menținerii poziției de preeminență sistemică a Statelor Unite pentru o perioadă cât mai lungă. Fără a fi exhaustiv, acest studiu își propune o inventariere a principalelor abordări componente ale dezbateri i ș i o clasificare a acestora care să ne ajute să percepem cu o mai mare acuratețe argumentele avansate , ca bază a lecturii Păcii Iluziilor . Cuvântul- cheie care dă tonul acestei dezbateri este de departe paradoxul . Argumentele construite de autori au la bază o serie de paradoxuri și situații excepționale care sunt cel puțin surprinzătoare , având în vedere înclinația realistă a autoarei. Polaritatea sistemică, balanța de putere ș i rolul Statelor Unite Colapsul Uniunii Societice a transformat politica internațională și distribuția de putere însistemul internațional, aducând în prim plan unel e caracteristici sistemice contradictorii: globalizarea economică, fragmentarea politică 1 ș i centralizarea puterii sistemice în jurul singurei superputeri asistemului unipolar – Statele Unite ale Americii. Aceste schimbări sunt fără precendent în istoriarelațiilor internaționale, 2 în ciuda asemănărilor situației actuale a Statelor Unite cu cea a Imperiului Roman sau a Imperiului Britanic. 3 Sfârșitul Războiului Rece a reaprins dezbaterea centrală nu doar în ceea ce privește politicaexternă a Statelor Uni te, ci, într- adevăr, însăși domeniul Relațiilor Internaționale ș i care s-a conturat prima dată în anii 1960 . După 1991 dezbaterea s -a relansat pornind de la discuțiile asupra polarității sistemului internațional în noua eră și la consecințele acestei abrup te schimbări. În cadrul acesteia s -au conturat trei abordări: (1) o primă abordare consideră unipolaritatea un ”moment” trecător în relațiileinternaționale, o tranziție către o epocă a multipolarității; 4 (2) o a doua abordare sustine că unipolaritatea este nouă realitate – fără precendent – a relațiilor internaționale, postulând ”epoca”unipolarității americane; 5 ș i (3) o a treia abordare care susține că globalizarea, armele nucleare șischimbările ireversibile ale sistemului internațional îl conduc spre o structură unică. Această din urmă abordare atinge trei sub-aspecte: (a) unul care accentuea ză ”uni - multipolaritatea” determinată de faptulcă balanța globală de putere devine latentă în perioada unipolară prin existența unei singuresuperputeri și reactivarea, după absenț a di n perioada bipolarității, a balanțelor regionale de putere; 6 (b) 1 Vezi Niall Ferguson, Empire: The Rise of the British World Order and the Lessons for Global Power, New York: BasicBooks, 2002, p. 308. 2 G. John Ikenberry, Michael Mastanduno, William C. Wohlforth, ”Introduction: Unipolarity, State Behavior and SystemicConsequences”, World Politics , vol. 61, nr. 1, ianuarie 2009, pp. 1-27. 3 Pentru o comparație între Statele Unite după 1989/1991 și Imperiul Roman vezi, Andrew J. Bacevich (ed), The Imperial Tense: Prospects and Problems of American Empire , Chicago: Ivan R. Dee, 2003, mai ales Peter Bender, ”The New Rome” , pp. 81- 92 și Andrew Bacevich, ”New Rome, New Jerusalem”, pp. 93 -101; Charles S. Maier, Among Empires: American Ascendancy and its Predecessors ,Cambridge: Harvard University Press, 2006. Pentru o comparație a Statelor Unite cu Imperiul Britanic vezi Paul Kennedy, The Rise and Fall of Great Powers:Economic Change and Military Conflict from 1500to 2000 , New York: Vintage Books, 1987; Niall Ferguson, Empire ; idem, Colossus: The Price of America ’s Empire , NewYork: The Penguin Press, 2004. 4 Literatura cu privire la unipolaritate ca un moment trecător al sistemului internațional este foarte vastă; vezi CharlesKrauthammer, ”The Unipolar Moment”, Foreign Affairs , 1990/1991, vol. 70, nr. 1, pp. 23- 33; Christopher Layne, ”The Unipolar Illusion: Why New Great P owers Will Rise”, International Security , vol. 17, nr.4, primăvara 1993, pp. 5 -49; Kenneth Waltz, ”The Emerging Structure of International Politics”, International Security , vol. 18, nr. 2, toamna 1993, pp.44-79; Charles S. Maier, Among Empires , p. 15. 5 Charles Krauthammer, ”The Unipolar Moment Revisited”, The National Interest, iarna 2002/2003, pp. 23-33. 6 Samuel P. Huntington, ”The Lonely Superpower”, Foreign Affairs , vol. 78, nr. 2, martie-aprilie 1999, pp. 35- 49. Acelașiargument îl dezvoltă ș i Fareed Zakaria, The Post-American World, New York: W.W. Norton, 2008: ”Ordinea unipolară aultimelor două decenii este în declin nu din cauza Irak - ului, ci din cauza mai largei difuziuni a puterii în lume”, ceea cedetermină ca uni - multipolaritatea să fie reală (p. 43). Vezi argumente similare în Thomas P.M. Barnett, Great Powers: America and the World After Bush , New York: G.P. Putnam's Sons, 2009 ș i Barry Buzan, The United States and the Great Powers: World Politics in the 21st Century , Cambridge: Polity Press, 2004. 2 un al doilea aspect care face referire la ”multi - multipolaritate”, respectiv un sistem în care se suprapun nivelurile sistemic și regional; și (c) al treilea aspect în care accentul ca de întocmai pe faptul că însușiconceptul de ”polaritate” a devenit învechit și depășit în noua realitate a sistemului internațional post - belic în care este mult mai adecvat să vorbim despre ”non - polaritate”: “o lume dominată nu de una sau d ouă sau chiar câteva state, ci mai degrabă de mai mulți actori care posedă și exercită diferite tipuri de putere.” 1 Importanța atașată acestei prime discuții axate asupra polarității poate părea îndoielnică,separată chiar de subiectul prezentului studi. Însă în ea trebuie citită nu doar valoarea explicativă, ci șicea prescriptivă în sensul în care utilitatea i se vădește și în faptul că reusește să ne convingă să negândim diferit la dinamica politică a unipolarității, relevată la nivelul comportamentulu i statelor – îndeosebi a singurei superputeri sistemice. Centrale în această dezbatere privind polaritatea sistemului după 1989/1991 sunt două probleme fundamental înrudite: funcționarea balanței de putere ca principalmecanism sistemic de menținere a stabilității sistemice ; ș i marea strategie adecvată pentru StateleUnite prin care acestea să își atingă interesele naționale și internaționale - milieu goals 2 - și să îșimențină poziția de preeminență în sistemul internațional, încercând să descurajez e for marea de coaliții de balansare a Americii . Esențialmente, dezbaterea privind definirea polarității sistemului internaționala fost subordonată dezbaterii privind politica externă a Statelor Unite și a obiectivului vital din spatele acesteia: permanentizare a unipolarității și a poziției de preeminență sistemică a S.U.A. Pe de o parte, teoriile realiste ale relațiilor internaționale au argumentat că balanța de putere este un mecanism anti-hegemonic, 3,4 iar dinamica balansării ”apar e în contextul utilizării, amenințăriiși al temerii de forță.” 5 Logica acestor teorii conduce la probabilitatea sporită a form ă rii unor coaliții de balansare împotriva State lor Unite după colapsul U.R.S.S . Astfel, lipsa unor asemenea coaliții de balansare împotriva Statelor Unite a devenit o nouă axă a dezbaterii lansate în anii 1990. Teoreticienii asociați teoriei stabilității hegemonice au argumentat că balanța de putere nu maireprezintă un mecanism fezabil la nivel sistem în condițiile disparității de putere relativă atât de pr onunțate între Statele Unite și celelalte state din sistem. Astfel, s - a argumentat, balanța de putere nufuncționează în perioadele de unipolaritate 6 care se caracterizează printr - un set distinct de trăsături șimecanisme. Alți teoreticieni, mai ales cei a s ociați paradigmei liberal - instituționaliste , au respins argumentul că nu există balansare împotriva Statelor Unite în sistemul unipolar și au susținut căcelelalte state se angajează mai degrabă în balansare soft decât în balansare de tip militar. 7 1 Richard N. Haas, "The Age of Nonpolarity: What Will Follow U.S. Dominance", Foreign Affairs , mai-iunie 2008, p. 44. Accentul cade în analiza lui Haass asupra a ceea ce el identifică a fi două aspecte definitorii ale sistemului internațion al modern după 1989: faptul că într - un sistem unipolar, în sens waltzian, balanța de putere nu mai funcționează și faptul cămijloacele uzuale de a măsura puterea actorilor internaționali, de inspirație clasic realistă, nu mai sunt întrutotul relevan te pen tru lumea globalizată de după Războiul Rece în care statele tind să nu mai exceleze la toate criteriile de putere națională simultan. 2 Arnold Wolvers, Discord and Collaboration. Essays on International Relations , Baltimore: John Hopkins University Press,1962, p. 73. 3 Vezi Alfred Vagts, ”Balance of Power: Growth of an Idea”, World Politics , vol. 1, 1948, pp. 82-101; Hans Morgenthau, Politica Între Națiuni , Iași: Ed. Polirom, 2007; Kenneth Waltz, Teoria Politicii Internaționale, Iași: Ed. Polirom, 2007; Stuart J. Kaufmann, Richard Little și William C. Wohlforth, Balance of Power in World History , New York: Palgrave MacMillan, 2007; T.V. Paul, James J. Wirtz și Michael Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century , Stanford:Stanford University Press, 2004. De asemenea, vezi Andrei Miroiu și Simona Soare, ”Balanța de Putere” în Andrei Miroiu și Radu Sebastian Ungureanu (ed.), Manual de Relații Internaționale , Iași: Ed. Polirom, 2006. 4 Există însă și programe de cercetare realiste care au accentuat diferite forme ale balanței și balansării: balanța amenințărilor - Stephen M. Walt, The Origins of Alliances, Ithaca: Cornell University Press, 1987, mai ales pp. 17- 23; balanța intereselor -Randall Schweller, Deadly Imbalances. Tripolarit y and Hitler’s Strategy of World Conquest, New York: ColumbiaUniversity Press, 1998, pp. 19-26 ș i idem , „Bandwagoning for profit: Bringing the revisionist state back in”, International Security, 19:1, 1994, pp. 72- 107; balanța riscurilor - Jeffrey W. Talliaferro, Balancing Risks: Great Power Intervention in the Periphery , Ithaca: Cornell University Press, 2004. 5 Robert Jervis, ”Unipolarity: A Structural Perspective”, World Politics, vol. 61, nr. 1, ianuarie 2009, p. 207. 6 Ethan B. Kapstein și Michael Mastanduno (eds), Unipolar Politics: Realism and State Strategies After the Cold War , New York: Columbia University Press, 1999; John G. Ikenberry, Michael Mastanduno și William C. Wohlforth, ”Introduction”, pp. 1- 27; Robert Jervis, ”Unipolarity”, pp. 188 - 213; Stephen G. Brooks și William C. Wohlforth, World Out of Balance: International Relations and the Chanllenge of American Primacy , Princeton: Princeton University Press, 2008; William C. Wohlforth, “The Stability of a Unipolar World,” International Security vol. 21, 1999; G. John Ikenberry (ed.) AmericaUnrivaled : The Future of the Balance of Power , Ithaca: Cornell University Press, 2002. 7 Stephen G. Brooks and William C. Wohlforth, “Hard Times for Soft Balancing”, International Security , vol. 30, no. 1, vara2005, pp. 72-108; Robert A. Pape, “Soft Balancing against the United States”, International Security , vol. 30, no. 1, vara2005, pp. 11- 13; John G. Ikenberry, Michael Mastanduno și William C. Wohlforth, ”Introduction”; Robert Jervis,”Unipolarity”; William C. Wohlforth, ”Unipolarity, Status Competition, and Great Power War”, World Politics , vol. 61, nr.1, ianuarie 2009, pp. 28- 57; Martha Finnemore, ”Legitimacy, Hypocracy, and the Social Strcuture of Unipolarity. Why Being a Unipole Isn't All It's C Racked Up to Be”, World Politics , vol. 61, nr. 1, ianuarie 2009, pp. 58-85. De asemenea, Stephen M. 3 Fie care dintre aceste abordări își are propriile sale limitări, poate cea mai importantă fiindaceea că unipolaritatea sistemic ă prezintă o dilemă teoretică pentru cei mai mulți autori din domeniudat fiind faptul că este printre cele mai slab teoretizate concepte din domeniul relațiilor internaționale. Teoreticienilor în mod general le plac vacuum- urile și se delectează în a le umple, dar vaccum -ul teoretic din jurul conceptului de unipolaritate a stârnit inițial confuzie. Cu excepția lui Waltz care sereferă pe scurt la structura unipolară în Teoria Politicii Internaționale , numai Morton Kaplan mai realizează o investigație succinta a problemei unipolarității în sistemul internațional la sfârșitul anilor 1950. 1 Dincolo de aceste studii fundamentale, teoria re lațiilor internaționale nu a fost interesată destudiul unipolarității și, într - adevăr, nici de caracteristicile unei asemenea configurații sistemice de putere sau a consecințelor acesteia asupra comportamentului internațional al actorilor. Unul dintre pr imele studii care încearcă în mod consecvent o abordare teoretică a unipolarității apare abia în 1999 în Unipolar Politics editat de Kapstein și Mastanduno. 2 Însă și acesta tinde săaccentueze mai degrabă dimensiunea de necesitate a adaptării politicilor e xterne ale statelor din sistem la provocarea reprezentată de distribuția unipolară de putere 3 mai degrabă decât să încerce oteoretizare a conceptului în sine. Acest lucru este inerent, mai ales în contextul unei abordări predominant neorealiste al cărui studiu asupra polarității sistemice s - a concentrat asupra stabilitățiiunei anumite configurații sistemice de putere. În plus, este evidentă tensiunea fundamentală întrenivelurile de analiză statal și sistemic, transpusă în opoziția dintre necesitate și op ortunitate transformațională ca baze ale acțiunii externe americane care marchează dezbaterea cu privire lanatura marii strategii și a puterii americane.Dacă cei mai mulți autori consideră fie bipolarismul, fie multipolarismul ca fiind mai stabil decât celalalt, 4 toți autorii paradigmei neorealiste consideră unipolarismul ca fiind cea mai puținstabilă structură a sistemului internațional de state întrucât o ac umulare de putere atât de mare în mâinile unui singur stat ar determina toți ceilalți actori internaționali să se coalizeze și să balanseze împotriva acestuia. 5 În mod paradoxal, aceeași autori argumentează, după cum vom vedea mai departe,și că declinul Statelor Unite din poziția de preeminență pe care o ocupă în sistemul unipolar va aduce oepocă de instabilitate și conflictualitate marcantă. Acesta este și premisa implicită în jurul căreia sedezvoltă una dintre dezbaterile fundamentale ale relațiilor internaționale în perioada post - Război Rece:care este politica externă potrivită pentru Statele Unite ale Americii? I se alătură însă o a douadimensiune la fel de importantă, o dimensiune care se referă la durabilitatea ș i sustenabilitatea unei anumite configurații sistemice de putere: fără echivoc “stabilitatea în termenii abilității [unei anumite distribuții a puterii în sistem] să îngrădească perturbările [și schimbările] demonstrează că stabilitateași durabilitatea nu sunt unul și același lucru.” 6 Din întâlnirea acestor două dimeniuni teoretice ia naștere dezbaterea care modelează domeniul Rela ț iilor I nternaționale în ultimul deceniu al secolului al -XX- lea și în primul deceniu al secolului al -XXI- lea. Literatura cu privire la politica externă a Statelor Unite ale Americii este extrem de vastă șimarcată de dezbateri profunde. Pe parcursul anilor 1990 și a primei părți a anilor 2000 eforturile deteoretizare a unipolarismului sunt constante și pe alocuri substanțiale, însă ele s - au concentrat și uneoriau părut chiar că se contopesc în analiza politicii externe americane. În literatura de specialitate pare săexiste o utilizare foarte permisivă și libertină a conceptelor de unipolaritate, hegemonie, preeminență,dominație și imperiu referitor la Statele Unite al e Americii, la marea strategie a acestora ș i la rolul Walt susține un argument implicit similar, prin aceea că accentuează dimensiunea de instrumente de management sistemic aalianțelor - Stephen M. Walt, ”Alliances in a Unipolar World”, World Politics , vol. 61, nr. 1, ianuarie 2009, pp. 86-120. 1 Morton Kaplan, System and Process in International Politics , New York: Wiley, 1957, pp. 45-50; Kenneth Waltz, Teoria Politicii Internaționale , și idem , ”The Politics of Peace”, International Studies Quarterly , vol. 11, septembrie 1967. 2 Ethan B. Kapstein și Michael Mastanduno (eds), Unipolar Politics . 3 Potrivit lui Kapstein și Mastanduno, ”o principală provocare în domeniul politicii externe (...) este aceea de a - și ajusta strategiile în fața emergenței și posibil a durabilității distribuției unipolare de putere” [traducerea autoarei, italice adă ugate]. Idem, p. 5. 4 Kenneth Waltz, Teoria Politicii Internaționale , mai ales pp. 161, 172-173, 176-177; John J. Mearsheimer, Tragedia Politicii de Forţă, Bucureşti: Ed. Antet, 2003; Randall Schweller, Deadly Imbalances ; idem , " Unanswered Threats: A Neoclassical Realist Theory of Underbalancing ." International Security, vol 29, nr. 2, 2004 , pp. 159-201, precum și idem , Unanswered Threats. Political Constraints on the Balance of Power , Princeton: Princeton University Press, 2004. 5 Jack S. Levy argumentează că un număr impar de puteri în sistemul internațional se traduce într -un nivel sporit de instabilitate sistemică în War in the Modern Great Power System, 1495-1975 . Lexington: University Press of Kentucky, 2004. Un argument similar, dar particularizat la structurile sistemice tripolare este dezvoltat și de Randall Schweller, Deadly Imbalances . Această abordare, deși fără îndoială își are meritele sale, se bazează pe o înțelegere foarte limitată a balanței de putere, fundamentală în funcționarea unui sistem internațional bi - sau multipolar, care echivalează balanța de putere cu o paritate a numărului de puteri aflate de o parte și de alta a axei conflictuale. 6 Robert Jervis, System Effects. Complexity in Political and Social Life, Princeton: Princeton University Press, 1997. 4 Americii în sistem. Iar dezbaterea ia naștere, între alte, și din această confuzie conceptuală serioasă. Chiar recentele eforturi de teoretizare a unipolarității accentuează ideea că este imposibilă o separare acaracteristicilor unipolarității de caracteristicile unipolarității americane: ”Este important să accentuămiarăși distincția dintre condiția generală a unipolarității și trăsăturile particulare ale ordinii unipolareexistente astăzi.” 1 Rolul Statelor Unite în sistem tinde să fie perceput și teoretizat uneori separat, alteori simul tan, din perspectiva a două niveluri de analiză diferite: la nivel statal tinde să se accentueze fieoportunitatea Statelor Unite de a transforma sistemul internațional și de a permanentiza o stare delibertate,pace, prosperitate și democrație prin promova rea în exterior a propriilor valori - ș i prin asta asigurarea unei preeminențe a Americii în sistem care să se perpetueze indefinit; fie necesitatea Statelor Unite de a se adapta noilor condiții sistemice și de a se retrage din sistemul internațional pentru a- ș i maximiza securitatea. La nivel sistemic, rolul Statelor Unite este unul central, de care depinde stabilitatea și securitatea întregului sistem. Declinul Statelor Unite conduce automat, pe bazaintuiției populare – rău cu răul cunoscut, dar mai rău c el necunoscut – la dezintegrarea ordinii stabile șirelativ pacifice a sistemului și reîntoarcerea la politica de putere care a produs conflagrațiile mondiale sau, poate și mai rău în condițiile progresul ui tehnologic actual. În cele ce urmează voi trece în revistă principalele argumente asupra politicii externe americane în perioada post- Război Rece, accentuând însă mecanismele conceptuale și teoretice, precum și consecințele acestora .Unul dintre motivele pentru care analiza politicii externe a Statelor Unite a devenit atât de îngemănată cu problema unipolarității sistemice a venit din faptul că întreg aparatul de politică externăamericană s - a concentrat după sfârșitul Războiului Rece asupra mecanismelor prin care putea să prelungească indefinit epoca unipolară și să prevină apariția unui sistem multipolar – ceea ce realiștii au numit o politică de status quo ; motivele aflate în spatele acestei abordări a politicii internaționalesunt duale. Pe de o parte, ele țin de construcția la nivel statal a politic ii externe a Statelor Unite. Pe de altă parte, ele țin de fun c ționarea și trăsăturile perene ale sistemului internațional modern. Marea Strategie a Statelor Unite în perioada post- Război Rece: opțiunile strategice Prima parte a anilor 1990 este marcată de o profundă confuzie conceptuală care planeazăasupra unora dintre propozițiile cheie mai ales ale paradigmei realiste, fiind evidentă o utilizarelibertină a unor concepte clasice precum unipolarism, hegemonie, imperiu, preeminență, etc. În acestcadru, identificarea unui termen adecvat pentru marea strategie a Statelor Unite devine la rândul săuconfuză, mai ales în aspectele sale referitoare la hegemonie. Sunt sau nu Statele Unite hegemon dupăsfârșitul Războiului Rece? Și dacă da, ce fel de hegemon sun t: regional, extraregional sau sistemic? Ș i dacă nu sunt hegemon, atunci ce sunt – imperiu? David Wilkinson sugerează că deși sistemul este unipolar - o caracteristică structurală - el nu este și hegemonic; Statele Unite nu sunt hegemon în sistemul unipola r, iar cele do uă concepte nu sunt echivalente întrucât hegemonia se caracterizează dincolo de aspectul structural și printr -unul behaviorist referitor la exercitarea efectivă a puterii: ”Ca un fenomen sistemic, mondial, hegemoniadenotă o structură unipolară a capabilităților, dublată de o structură unipolară de influență.” 2 Implicit, argumentul lui Wilkinson este că în ciuda distribuției unipolare a puterii, Statele Unite nu dispun deinfluența necesară la nivel sistemic pentru a fi hegemon. John Mearsheim er consideră că sistemul esteunipolar la nivel sistemic, dar că Statele Unite sunt hegemon regional în emisfera vestică - și deținacest statut de cel puțin un secol și jumătate. 3 Alți autori nu au făcut aceeași distincție, considerând că privilegiile car e decurg din poziția ocupată de Statele Unite în distribuția sistemică de putere setransformă automat în rezultate politice și de securitate - o concluzie care a fost substanțialreconsiderată după 11 septembrie 2011 și războaiele din Afganistan și Irak. Christopher Layne argumentează că sistemul este unipolar - mai degrabă ca anomalie ceurmează să fie corectată de balanța de putere sistemică, prin ascensiunea unor noi mari puteri care să balanseze împotriva puterii disproporționate a Statelor Unite - dar că Statele Unite sunt hegemon extraregional. Teoria hegemoniei extraregionale dezvoltată de Layne pornește de la un aspect foarte pragmatic, respectiv accentul doctrinar în marea strategie a Statelor Unite asupra securității absolute , și se referă la intangibilitatea teritoriului american și invulnerabilitatea acestuia față de amenințările șiriscurile de securitate convenționale și non - convenționale, simetrice și asimetrice. Acestea presupunînsă necesitatea de a dispune și utiliza neîngrădit capabilitățile care să permită ca războiul și balansarea 1 Idem , ”Unipolarity", p. 93. 2 David Wilkinson, ”Unipolarity Without Hegemony”, International Studies Review , vol. 1, nr. 2, vara 1999, p. 142. 3 John J. Mearsheimer, Tragedia Politicii de Forță , mai ales partea 1. 5 împotriva hegemonului extraregional să devină prohibitiv de costisitoare. 1 Layne identifică inclusiv oevoluție a conceptului de securitate absolută ca element care ghidează marea strategie americană începând cu secolul al-XX- lea. Astfel, în anii de dinaintea Primului Război Mondial, securitateaabsolută se referea la izolarea Statelor Unite de politica de putere europeană ș i la respingerea acesteia ca mijloc de maximizare a securității. Franklin, Hamilton, Jefferson cereau securitate totală, nu unarelativă și schimbătoare oferită de balanța de putere - ceea ce a influențat percepția misiunii Americiiîn lume prin prisma tradiției puritane – S.U.A., Noul Ierusalim - ș i prin cea de putere – S.U.A., noua Romă ; 2 în perioada interbelică și în timpul celui de - Al Doilea Război Mondial, securitatea absolută sereferea la Doctrina Ușilor Deschise - respectiv necesitatea transformării mediului internațional într - unul care să poată găzdui în siguranță și să permită dezvoltarea sistemului american intern; după cel de- al Doilea Război Mondial, dar mai ales după Războiul Rece securitatea absolută a devenit unsinonim al lumii unipolare și al menținerii acesteia. 3 Din aceste considerații decurg o serie de implicații referit oare la marea strategie a Statelor Unite în perioada post- Război Rece. Astfel, opțiunile de politică externă pentru Statele Unite suntmultiple, însă în cele ce urmează vom detalia două dintre acestea. Primul criteriu se referă la orizontulintervenției/prezenței Statelor Unite în sistemul internațional. Pe de o parte, autorii din tabăraconservatorilor izolaționiști sau a neo - izolaționismului american post - belic susțin că Statele Unitetrebuie să revină la tradiția de politică externă de dinaintea Primului Război Mondial și să se retragădin sistemul internațional. 4 Statele Unite sunt ideal protejate de poziția lor geografică, iar naturasistemului politic intern american este una pacifică și izolaționistă: ” Statele Unite (...) nu merg în exterior în căutarea unor monștrii pe care să - i distrugă.” 5 O variantă mai moderată a neo - izolaționismului, numită retrenchment , presupune că după încheierea cursei înarmărilor contra U.R.S.S.- ului, Statele Unite trebuie să își reducă substanțial prezența în sistemul internațional, să îșiretragă trupele dislocate permanent în exterior, să închidă rețeaua de baze militare externe și să nu semai implice în toate conflictele internaționale, ci numai în acelea care aduc atingere directă și imediată intereselor vitale ale Statelor Unite. Retragerea strategică, sau politica de retrenchment , este teoretizatăîn acest context sub două aspecte: pe de o parte ea apare ca necesitatea marii puteri de reducere aangajamentelor sale externe de securitate ca urmare a declinului relativ de putere prin reducerea costurilor, reducerea riscurilor și pasarea responsabilităților și sarcinilor ; 6 și pe de altă parte, ea apareca urmare a condițiilor sistemice după colapsul U.R.S.S. care a condus la dispariția sursei insercurității pentru Statele U nite, precum și la fundamentele legitime ale prezenței americane în sistem într -o manieră atât de extinsă. Politica retragerii sistemice se bazează și ea pe un alt paradox: retragerea celui mai puternic membru din sistem se produce pe fondul excedentului de securitate. Neo- izolaționiștii dezvoltă, în genere, o serie de argumente diverse cu privire la necesitatea deretragere strategică din sistemul internațional a Statelor Unite: în primul rând, argumentele țin deidentitatea și cultura strategică a State lor Unite ca non- agresor și mare putere non - imperială; în aldoilea rând, sunt argumentele care susțin că securitatea Statelor Unite în prezent nu necesită angajamente de securitate externe atât de largi precum cele asumate în prezent de Washington; în al treilea rând sunt argumentele economice, care susțin că angajamentele externe de securitate aleStatelor Unite sunt prea costisitoare și slăbesc baza de putere relativă a Americii – Statele Unite nu își mai pot permite luxul unor angajamente de securitate la nivel sistemic; în al patrulea rând, sunt argumentele de tip sistemic, care atrag atenția asupra faptului că o politică de implicare prea activă a Washingtonu- ului în afacerile internaționale va conduce inevitabil la balansare sistemică împotriva Americii; în ultimul rând, sunt argumentele sistemice de tipul ascensiunii altor puteri care vor 1 Deși nu este recunoscut ca atare, principiul războiului preventiv sau al preempției sunt, așa cum bine le identifică Gilpin ș ivan Evera esențiale unei asemenea strategii. 2 Robert Kagan, Dangerous Nation: America ’s Place in the World from Its Earliest Days to the Dawn of the Twentieth Century, New York: Alfred A. Knopf, 2006, pp 5-8, 29-38, 61-62. 3 Christopher Layne, Peace of Illusions: American Grand Strategy from 1940 to the present , Ithaca: Cornell University Press,2006, pp. 194- 256; James Chance, ”In Search of Absolute Security”, în Andrew J. Bacevich (ed.), The Imperial Tense , pp.117-133. 4 Printre cei mai reprezentativi autori ai acestei abordări se numără Andrew J. Bacevich, Washington Rules: America's Pathto Permanent War , New York: Metropolitan Books, 2010, Charlmers Johnson, The Sorrows of Empire: Military, Secrecy,and the End of the Republic , New York: Metropolita n Books, 2004 și Charlmers Johnson, Blowback: The Costs and Consequences of American Empire , New York: Henry Holt & Co, 2000. 5 Secretarul de Stat Adams, cuvântarea cu ocazia zilei naționale în fața Congresului S.U.A., 4 iulie 1821. 6 Referitor la polit ica de retrenchment ca soluție optimă pentru Statelor Unite, vezi Paul K. MacDonald și Joseph M. Parent,”Graceful Decline? The Surprising Success of Great Power Retrenchment,” International Security , vol. 35, nr. 4, primăvara2011, p. 11. Pentru o dicuție asupra formelor pe care le poate îmbrăca retragerea strategică, vezi Colin Dueck, Reluctant Crusaders: Power, Culture, and Change in American Grand Strategy , Princeton: Princeton University Press, 2006, p. 12.
