Transcript
Fundamentele ComunicariiDETERMINARI CONCEPTUALE1.1.DEFINIŢIA COMUNICĂRII Conceptului de comunicare, urmându-l pe Franck E.X. Dance,îi putem asocia cel puţin 14 înţelesuri 1 : ã schimb verbal de gânduri sau idei; ã proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, nestrăduim să fim înţeleşi de ei; ã interacţiune (chiar la nivel biologic); ã proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea,de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări eul; ã proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor, prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini,figuri, diagrame etc.); ã transfer, schimb, transmitere sau împărtăşire; ã proces care face comun mai multora ceea ce este monopolal unuia sau al unora; ã totalitate a mijloacelor de transmitere a mesajelor militare,a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); ã proces de îndreptare a atenţiei către o altă persoană înscopul reproducerii ideilor; ã răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism laun stimul; ã transmitere a informaţiei (care constă din stimuli constanţi)de la o sursă la un receptor; ã proces prin care o sursă transmite un mesaj către unreceptor cu intenţia de a-i influenţa comportamenteleulterioare; ã proces de tranziţie de la o situaţie structurată în general la o 1 Franck E. X. Dance, The ‘Concept’ of Communication , în „Journal of Communication“,20, 1970, pp. 201-210; apud Stephen W. Littlejohn, Theories of Human Communication ,3 rd edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1989, p. 5. altă situaţie, aflată într-o formă preferată; ã mecanism prin care este exercitată puterea.Dacă am subscrie la „axioma metacomunicativă“ formulată dePaul Watzlawick – Nu putem să nu comunicăm 2 –, ar trebui săadmitem caracterul fatal al comunicării şi, implicit, scoaterea desub răspundere a protagoniştilor comunicării în ce priveştesuccesul, eficienţa sau moralitatea comportamentelor pe care lemanifestă. Cel care nu are posibilitatea de a nu comunica nu poatefi confruntat cu reguli ale comunicării şi nu trebuie să se simtăresponsabil pentru felul în care comunică. Or, cea mai profitabilă perspectivă asupra procesului de comunicare, atât sub raportteoretic cât şi din punct de vedere practic, este, fără îndoială, unade ordin normativ.Comunicarea nu se reduce la acţiunea unui individ de a emiteun complex de semne. In acest caz am contrazice sensuletimologic al conceptului de comunicare: commūnicō , āre , āvi , ātum = 1. a face comun (dând), a împărţi ceva cu cineva, aîmpărtăşi; a face comun (luând), a-şi asocia, a lua asupra sa 3 .Comunicarea nu poate fi restrânsă nici la reacţia unui individ înfaţa unui complex de semne, indiferent dacă acest complex este prezent ca atare în realitate sau este emis de un alt individ.Comunicarea presupune însumarea acţiunii de a emite uncomplex de semne cu acţiunea de a-l recepta. Cele două acţiuniconjugate sunt la fel de necesare pentru realizarea comunicării şitrebuie să li se acorde o importanţă egală 4 .Comunicarea este un fenomen social , care presupune, în aceeaşimăsură, o intenţie de emitere şi o intenţie de receptare a unui 2 Paul Watzlawick, Janet H. Beavin şi Don D. Jackson, Menschliche Kommunikation , 6.Auflage, Verlag Hans Huber, Bern, 1982, p. 53. 3 Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 89. 4 Dorind să atragă atenţia asupra faptului că nu putem reduce comunicarea la simplaformulare a unui complex de semne, Robert Hopper şi Jack L. Whitehead, Jr. au trecut înextrema cealaltă, la fel de nepotrivită, susţinând că fenomenul comunicării survine atuncicând mesajele sunt receptate şi interpretate. Potrivit acestei concepţii, de pildă, „cândscriem o carte nu este vorba de comunicare; este comunicare când citeşti şi înţelegi una“.Robert Hopper şi Jack L. Whitehead, Jr., Communication Concepts and Skills , Harper &Row, New York, 1979, p. 5. mesaj.Comportamentele semiotice adoptate de un emitent A şi unreceptor B pot fi corelate, sub raport intenţional, în patru situaţiidistincte:1. SITUAŢIA DE INFLUENŢARE RECIPROCĂ INCONŞTIENTĂ : Aemite involuntar un complex de semne, iar B îl recepteazătot fără intenţie,2. SITUAŢIA DE OBSERVARE : A emite involuntar un complexde semne, însă B îl receptează în mod intenţionat,3. SITUAŢIA DE INOCULARE : A emite cu intenţie un complexde semne, dar B îl receptează în mod involuntar şi4. SITUAŢIA DE COMUNICARE : A emite intenţionat un complexde semne, iar B îl receptează, de asemenea, cu intenţie. 1.2.SEMNELE – MIJLOACE DE REALIZARE ACOMUNICĂRII Inţelesul termenului semn :-John Locke, semnele sunt obiecte sensibile şi perceptibile princare pot fi făcute cunoscute „acele idei invizibile din care suntformate gândurile omului“ 5 .-Gottlieb Frege, le coreleza atât cu obiectele pe care ledesemnează, cât şi cu modurile în care aceste obiecte desemnate nesunt date.-Charles Sanders Peirce: semnul (numit şi representamen ) esteun obiect (perceptibil, imaginabil sau chiar neimaginabil) care„ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtuteaanumitor însuşiri“ 6 .-Ferdinand de Saussure a definit semnul (în speţă, semnullingvistic) drept entitatea psihică ce rezultă din combinarea unuiconcept cu o imagine acustică 7 .La o analiză, fie şi superficială, a definiţiilor de mai sus putem 5 John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc , vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1961, p.10. 6 Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune , Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 269. 7 F. de Saussure, Curs de lingvistică generală , Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 85-86. constata că semnul poate fi privit ca obiect (simplu ori compus),dar şi ca funcţie. Natura lui poate fi considerată în egală măsurămaterială, psihică sau mixtă. Or, antrenarea tuturor acestor acccepţiuni în contextul aceluiaşi univers de discurs nu poate decâtsă provoace confuzie. De aceea, vom asuma un înţeles alconceptului de semn care este în acord cu cât mai multe definiţiideja formulate.Semnele sunt stimuli din realitate, adică obiecte fizice care potfi percepute fie direct, prin simţurile noastre, fie indirect, prinintervenţia unor instrumente diverse. Caracterul material şi perceptibil al semnului este condiţia necesară a confirmăriifaptului că mai mulţi indivizi se raportează în mod similar lasemnul respectiv.Diferenţa specifică prin care putem disociasemnele de celelalte obiecte senzoriale este asigurată decapacitatea acestora de a „sta pentru altceva“ sau de a „trimite laaltceva“, cu alte cuvinte, de disponibilitatea lor de a provoca maimult decât o simplă percepţie. Semnul se individualizează în raportcu celelalte obiecte prin faptul că poate fi pus în corespondenţă cuo semnificaţie .Potrivit unei ipoteze ce pare a fi în acord cu simţul comun şicare este acceptată de foarte mulţi semioticieni, semnificaţia unuisemn este obiectul sau faptul din realitate pentru care stă semnul,respectiv ideea care ne apare în minte atunci când ne raportăm lael.Cel puţin trei obiecţii pot fi aduse la identificarea semnificaţieiunui semn cu purtătorul (sau denotatul ) din realitate al acestuia:-prima dintre ele priveşte cazurile în care un semn îşi păstreazăsemnificaţia, în ciuda faptului că denotatul lui a încetat să existe 8 .-a doua vizează posibilitatea de a înţelege şi învăţa semne carenu pot fi puse în corespondenţă cu perceperea unor obiecte dinrealitate: nume inconsistente, nume ficţionale, nume abstracte,adverbe, prepoziţii, conjuncţii etc.-cea de-a treia obiecţie se referă la faptul că lămurireasemnificaţiei unui semn o dată cu indicarea purtătorului acesteia – 8 Ludwig Wittgenstein, Philosophische Untersuchungen , în Ludwig Wittgenstein, Werkausgabe , Band 1, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1984, p. 262.
