Transcript
Dansul II Henri Matisse, Dans, 1910. Ulei pe pânză, 260 x 391 cm, Muzeul Ermitage, SanktPetersburg, Rusia.Henri-Émile-Benoît Matisse, născut la 31 decembrie 1869 ca prim fiu al unei familiide femieri din nordul Franţei, este unul dintre cei mai strălucii reprezentani ai artei ț ț secolului al XX-lea i totodată unul dintre principalii iniiatori ai artei moderne. ș ț Motenitor al ș impresionismului i ș neoimpresionismului. Matisse dă impulsmicării ș fauviste, dar este în acelai timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în ș cultivarea arteiafricane, cât i în creaia artitilor ș ț ș renascentiti ș sau cu operelecontemporanilor săi.Studiază la Paris avocatura şi devine secretarul unui avocat înainte ca o criză deapendicită să-i schimbe destinul. Matisse a început să picteze în timp ce se afla încovalescenţă, iar în 1891 se mută la Paris pentru a deveni artist. Acolo merge la şcoala pictorului simbolist Gustave Moreau, care îi va fi mentor de aici înainte, fără ca acesta sădetermine o înclinaţie specială către simbolism. Aici cunoaşte mulţi tineri ce se vor remarca în plan artistic şi exersează copiind tablouri de Chardin şi Watteau.Din Chardin a copiat Brazda , modulând prin culoare. Mai înainte, producând panzedin Watteau şi Delacroix, a recurs la culori pure pentru a întări trecerile şi contrasteleceea ce denotă limpede că nu se considera un simplu copist, ele folosind modele pentrucăutarea continuă a unor modalităţi de expresie. Matisse se întâlneşte în acea perioadă cuarta Orientului, cu arabescurile graţioase, cu tonurile pure, cu delicata punere în paginăconsecinţă a unei logici în artă până atunci mai puţin cunoscută.La sfârşitul secolului XX arta neagră, musulmană, jaoneză pătrundeau în conştiinţaartistică a Europei obosit de o grandoare emfatică şi plictisită de maniere desuete. Tânărul pictor va fi imediat atras de această simplitate; libertatea culorii cucerite de impresioniştieste doar o etapă pe care o asimilează. El recurge la culori pure încă din 1895, refuzândalinierea la tradiţia perspectivală şi pune accentul pe culoare care este pentru el expresienu este numai descriptivă.Precocitatea acestui remarcabil pictor îl va determina pe Neagu Rădulescu să cautesevele simţului său pentru coloare în copilăria sa la Cateau-Cambrésis: „La şase leghe deLa Cateau-Cambrésis se afla Valenciennes, orăselul în care se ţes dantele vestite, cudesen fin…De asemenea, la micile filaturi, la vopsitoriile risipite în tot orăşelul, cufuioare de lână întinsela uscat ca nişte năvoade multicolore, viitorul pictor va fi sesizat probabil baletul tainic al culorilor.” 1 La începutul secolului XX apare un val de mişcări artistice care, ca urmare a programului lor experimental, au fost condamnate la o durată scurtă. Aceste mişcări aufost numite avangarde , cu alte cuvinte prima linie a frontului, deoarece reflectautransformările sociale, culturale şi politice ale timpului lor. Devenind obiectiv principal,ruperea sistemului de valori estetice tradiţionale creează noi limbaje artistice ce aveau lasrcine termeni ca dinamism şi euforie artistică.Prima lui expozitie a fost la Galeria Vollard in 1904, dar a avut puţin succes. Gustulsău pentru culori strălucitoare şi expresivitate culoristică au devenit mai pronuntate. În1905 el s-a mutat spre sud pentru a lucra cu André Derain şi au petrecut timp pe Riviera 1 Neagu Rădulescu, Matisse , Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, pp. 5. unde Derain il va prezenta pe Maurice de Vlaminck. Picturile din această perioadă secaracterizează prin forme plate şi linii mai controlate ce prioritizează expresia îndetrimentul detaliului. In 1905, Matisse şi un grup de artişti, mai târziu cunoscut subnumele de Fauvist , a făcut o expoziţie comună la Salon d'Automne care era practic ocameră unde au expus Albert Marquet, Vlaminck, André Derain şi Kees van Dongen.Picturile exprimau emoţia în culori sălbatice, de multe ori disonante, ce nu respectautonurile naturale; abundeţa de culori pure şi violente a provocat în epocă un adevăratscandal printre amatorii de artă şi critici. Matisse a expus aici Fereastra deschisă şi Femeie cu pălarie .În 1908, Matisse a publica articolul Însemnările unui pictor unde sintetizează esenţaartei sale: „Vreau o artă de echilibru, de puritate, care să nu neliniştească, nici să tulbure;vreau ca omul obosit, surmenat, istovit să se bucure în faţa picturii mele de linişte şiodihnă.”Bunul său prieten românul Theodor Pallady spunea lui Zambaccian: „Priviţi pictura luiMatisse, a cărei culoare este mijlocul expresiei sale, nu este ea în perfect acord cu desenulsău purificat, dezbărat şi el de materia pentru ea însăşi?” 2 Criticul Louis Vauxcelles a descris expoziţia cu expresia Donatello aumilieu des fauves! (Donatello printre fiarelesălbatice), referindu-se la o sculpturărenascentistă aflată în aceeaşi cameră. Comentariul său a fost postat la 17 octombrie 1905în Gil Blas, un ziar de zi cu zi, prin urmare, fovismul a devenit pe scară largă termenul popular. Termenul de Fiară a fost aprobat şi a fos aprobat imediat chiar deartişti. Picturile au primit o reexaminare nefavorabilă, cu comentarii de genul o cutie devopsea a fost lansată pe faţa publicului a criticului Camille Mauclair ,dar, deasemenea, a primit sprijinul altora. Panoul care a făcut obiectul atacurilor asupra luiMatisse, Femeia cu pălărie a fost cumparat de Gertrude Stein, aceasta având un efect pozitiv asupra lui Matisse, demoralizat atunci când munca lor a fost prost primită.Această perioadă a marcat recunoaşterea muncii sale, care îi asigura şi suport material.Matisse a fost recunoscută ca lider al grupului, împreună cu André Derain, cei doi aufost rival prietenoşi , fiecare cu propriul grupde adepţi; alţi membri au fost GeorgesBraque, Raoul Dufy şi Maurice de Vlaminck. 2 Krikor H. Zambaccian, Theodor Pallady , Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1945, pp 19. Gustave Moreau, pictor simbolist un profesor la Ecole des Beaux-Arts din Paris, afost profesor mişcării de inspiraţie, şi a făcut multe pentru a încuraja elevii să gândeascăîn afara liniilor de formalitate şi să urmeze impulsurile, viziunile lor.Matisse a avut o asociaţie delungă durată cu Federaţia Rusă prin colecţionarul SergheiŞciukin.Serghei Şciukin îi face o comandă lui Matisse: două pânze decorative, Dansul şi Muzica, care trebuiau să-i decoreze holul reşedinţei din Moscova. Prima variantă a pânzei Dansul , l-a impresionat pe Şciukin prin „nobleţea” sa.Volkmar Essers consideră că în aceste pânze culorile sunt inspirate din ceramica şiminiaturile persane, care până în secolul XIII a utilizat adesea roşu, verde şi albastru întonuri pure pentru suprafeţele ornamentale. „În Dansul Matisse reia un motivcompoziţional din Bucuria de a trăi (Joie de vivre) căruia îi dă o nouă amploare.” 3 Dansatorii săi îşi strâng mâinile şi formează reunindu-se într-un cerc energetic sauchiar un oval, având în vedere că perspectiva spaţială redefineşte forma. Înclinarea braţelor către dreapta sugerează o mişcare în sensul acelor de ceasornic şi evidenţiazăritmul neregulat al dansului care pare că se accelerează. Între figura din extrema stângă atabloului şi cea din dreapta sa rămâne un spaţiu gol: femeia din prim-plan tinde să îlacopere şi să închidă cercul din nou încercând să prindă mâna celuilalt dansator care secontorsionează în întâmpinarea ei. Contactul nu este încă stabilit, el rămâne un momentsuspendat ce îl lasă pe privitor să umple el însuşi golul.Consumul de energie presupus de efortul dansului aproape că distorsionează figurile,dar tocmai această deformare le dă expresivitate.Dansul încarnează o „religie a fericirii”. Pentru Matisse, farandole – un dans în horăfosrte popular în Provenţa – exprima esenţa ritmului şi a bucuriei de a trăi. Stiluldecorativ şi figura umană armonizate în această pictură comunică subtil un sens al vieţiişi al fericirii. Pictorul a încercat să extragă monumentalul din spiritualitatea non-realistă prin decorativul său bidimensional.La scurt timp după realizarea acestui tablou, pictorul va simţi nevoia de a se întoarcela reprezentările realiste ale vieţii de zi cu zi, aşa cum ne sugerează tabloul Natură moartă cu „Dansul”. 3 Volkmar Essers, Matisse, Editura Tschen, Londra, 2002, pp. 33.
